Numero deus impari gaudet (lat. „Zeilor le plac numerele neperechi”) – versul 76 din Egloga a VIII-a a lui Vergiliu. Într-adevăr, numerele 3, 7, 9, 13 se bucurau în antichitate de o deosebită trecere, de unde superstiția că aceste cifre ar avea o putere magică. Și fiindcă le plăceau numerele neperechi, zeii au hotărit ca Parcele să fie trei, Grațiile – trei, minunile lumii să fie șapte, șapte – cerurile, nouă – muzele și pînă și ... păcatele – tot șapte! Pitagora considera nemuritoare numerele impare, fiindcă ele nu se puteau împărți în două părți egale de unități. Chiar și medicina antică, în frunte cu Hipocrat, părintele ei (sec. V î.e.n.), a atribuit numerelor neperechi o anumită putere enigmatică: copilul se naște la 9 luni (sau la 7), a șaptea zi ar fi decisivă pentru bolnavii contagioși sau operați etc. În sistemul lui Pitagora, numărul 7 era de altfel denumit „numărul medical” sau „climacteric”. Observația lui Vergiliu se poate aplica poeților noștri cărora, ca și zeilor din Olimp, le plăceau numerele neperechi: Eminescu (Pe lîngă plopii fără soț), Coșbuc (Trei Doamne, și toți trei), Minulescu (În orașul unde plouă de trei ori pe săptămînă, Romanța celor trei galere, Romanța celor trei romanțe, În orașul cu trei sute de biserici etc.), Topîrceanu („Trei versuri mici/ Din trei volume/ Pe care trei poeți de-odată/ În trei orașe le-au cîntat…”), Romanța automobilului etc.